Bună dragilor!
Mă bucur să scriu din nou și să vin în fața voastră cu un nou interviu ce personal m-a captivat. Am fost recent la București și am reușit să stau de vorbă cu un artist tânăr care astă vară s-a făcut cunoscut pe TikTok cu prima sa piesă în limba română și anume „Orfeu”. Este vorba despre Vlad Corb, un tânăr din Cluj Napoca care studiază la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București, iar în timpul său liber se ocupă cu muzica. Nu voi intra în prea multe detalii, deoarece veți afla mai multe despre tânărul artist mai jos:
EU: O să-ți mulțumesc, în primul rând, că ai acceptat acest interviu. Te rog, pentru început, să te prezinți, să povestești puțin despre tine, și apoi să continuăm cu întrebarea oficială.
Vlad: Mă bucur foarte tare că m-ai contactat și că am parte de acest interviu. E o onoare pentru mine să pot să împărtășesc din lucrurile pe care le-am făcut până acum. Am 22 de ani, m-am născut în Cluj și acum locuiesc în București. Fac muzică de la 17 ani. M-am apucat de producție pentru că îmi plăcea foarte tare o fată în clasa a IX-a. Nu aveam chitară, dar voiam și eu să-i cânt pe garajele de la blocurile comuniste. Să am un moment de film, să ne uităm la stele și eu să-i cânt. Doar că… nu știam să cânt la chitară. Aveam ceva aptitudini vocale, dar chitara îmi era străină. Așa că primul cântec pe care l-am învățat l-am compus chiar eu, pentru această fată . L-am scris în engleză, l-am înregistrat pe telefon și am dat „rec”. Am posta ulterior cântecul pe Soundcloud. Din păcate, n-am apucat să îl cânt fetei, pentru că ea era îndrăgostită de un băiat din Spania. Așa că în clasa a IX-a am avut primul meu „heartbreak”, care a fost un motor destul de puternic să mă facă să scriu și următoarea piesă.
Așa am prins gustul muzicii, al producției. Am zis „OK, hai să-mi cumpăr și niște scule—o interfață, poate un microfon…” și, ușor-ușor, am început să fac muzică. În 2021, am lansat primul meu album, exclusiv în engleză. Tot din cauza unei fete. Așa s-a nimerit, pentru fiecare este un alt motivator. Albumul se numește „Teenage Requiem” . Eu consider că muzica este ca un jurnal pentru mine sau cel puțin așa era în momentul acela , ca un „requiem” al adolescenței mele. E povestea mea din liceu, din perspectiva unei iubiri neconsumate, eșuate. Am scris 12 piese și le-am lansat fix de ziua ei. Tot albumul gravita în jurul acelei povești și m-am bucurat enorm de experiență.
Mai târziu, am făcut o pauză de la muzică. Consideram că această „călătorie muzicală” a fost doar un hobby pe care l-am consumat și că era timpul să trec mai departe, să mă apuc de regie și actorie ș.a.m.d. Dar mi-am dat seama că nu pot. Mă trezeam așteptând să ajung acasă, să mai compun ceva, să mai descopăr ceva, să mai cânt o piesă ceva. Am realizat că aveam foarte multe demo-uri—piese neterminate, sketch-uri muzicale, unele cu suflet, altele cu mai puțin suflet. Așa că m-am gândit „Hai să încerc să le postez, că poate ar fi interesant să vadă oamenii acest proces creativ”.
Așa a apărut ideea de „Sunday Freestyle”, unde intenționam să postez câte un demo pe săptămână. Nu m-am ținut de treabă . Mi-am dat seama că e foarte dificil să filmezi, să editezi și să postezi constant. Dar din tot acest proces a ieșit Orfeu.
Povestea piesei e amuzantă. Avenit dintr-un „ Sunday Freestyle” dar avea doar prima bucată. Nici nu știam că o să se numească „Orfeu”, dar aveam doar primul refren . Trec câteva luni după ce am lansat TikTok-ul și nu știu cum, o tipă din Georgia sau Turcia, habar n-am exact, a postat un TikTok cu piesa mea. Spunea că nu înțelege versurile, dar că piesa îi dă un vibe extraordinar. Dintr-o dată, o grămadă de oameni din România i-au descoperit clipul, au venit pe profilul meu și cumva Tiktok-ul meu a avut o viralizare. Piesa a avut o „resuscitare”, o a doua viață, iar eu mi-am dat seama că poate chiar merită să o termin. Ușor, ușor, având toată susținerea comunității care începea să se formeze, am început să scriu piesa și restul este istorie.
EU: Ce mișto! Foarte fain! Da, deja nu mai trebuie să pun întrebări! Glumesc evident! Aș dori să te mai întreb: ai spus că ești la teatru. Ce a apărut prima oară în viața ta, muzica sau actoria? Care a fost prima ta mare iubire?
Vlad: Hmm… Eu am crescut într-un mediu artistic. N-am știut să fac altceva. Când eram mic, cântam într-un cor, jucam în spectacole de copii—Sunetul Muzicii, Peter Pan… Muzica era parte din mine, dar nu m-am gândit niciodată la ea ca la un „vis”, era doar ceva ce făceam, cum alți copii mergeau la fotbal. Actoria, însă, a ajuns să fie modul prin care mă prezint lumii. Nu aș putea să fiu una fără cealaltă. Muzica și teatrul sunt legate în mine, sunt interconectate. Când am decis să mă dedic muzicii, am studiat singur—chitară, pian, producție. Am vrut să învăț tot ce pot, ca să fiu capabil să creez.
EU:Super tare!
Vlad: A apărut actoria, care cumva a venit și a dat viață acestui băiat care stătea singur în dormitorul său spațios.
EU:Super mișto! Și mai vreau să adaug ceva despre partea cu poezia și muzică. Eu scriu poezie și, tot așa, la un moment dat am încercat să fac o piesă cu un prieten. Am experimentat ceva nou și a fost foarte fain. Dar să revenim la TikTok, pentru că și eu te-am descoperit acolo. Deci, practic, totul a venit organic? Sau ulterior te-ai gândit să te promovezi așa? Ai avut și alte metode de promovare?
Vlad: Scopul meu primordial a fost să fac muzică și ca oamenii să o asculte, să o împărtășesc cu ei. Nu voiam ca piesele pe care le creez să rămână închise pentru totdeauna pe un hard drive. Îmi place întrebarea asta pentru că, sincer, nici eu nu știu exact cum să răspund la ea. Nu mă promovez activ. Nu am avut niciodată gândul: „Am piesa asta, hai să fac un plan de marketing ca să prindă tracțiune.” Eu fac muzică pentru că am nevoie să mă exprim. Bineînțeles, dacă urmează o lansare, postez câteva TikTok-uri în scop promoțional, dar, în esență, nu văd platforma asta ca pe un simplu instrument de promovare. Ceea ce îmi place la TikTok și consider că este modul în care pot să mă promovez, este că mă aduce foarte aproape de oamenii care ascultă muzica mea. Suntem, practic, la un comentariu distanță de a avea o discuție reală, de a povesti ceva, de a împărtăși un sentiment sau un vibe. Această apropiere mă fascinează.
EU:Da, și până la urmă te ajută și pe tine să-ți găsești comunitatea.
Vlad: Absolut!
EU:Bun, hai să povestim puțin despre muzică. Știu că te-ai făcut cunoscut prin trei melodii. Mi-ai povestit deja despre albumul tău anterior, dar chiar mi-ar plăcea foare mult să vorbești mai detaliat despre fiecare piesă în parte. A început totul cu „Orfeu”, nu? Poți continua povestea cu această piesă și apoi să ne spui mai multe despre „Persefona” și „Prometeu”? Eu le-am perceput ca pe o poveste liniară: întâlnirea, îndrăgostirea, relația sau situația dintre voi și, în final, despărțirea în care tu încă te gândești la ea. Așa că aș vrea să văd și perspectiva ta, bineînțeles.
Vlad: Eu nu cred în ideea de „genialitate” a artistului, ci mai degrabă în genialitatea piesei. Ceva ce, din punctul meu de vedere este ceva separat de artist. Cred că muzica este un produs separat de artist, ceva ce nu vine neapărat dintr-un proces conștient al artistului. Inspirația vine dintr-un loc inconștient, pe care nu-l pot controla. Exact așa s-a întâmplat și cu „Orfeu”. Am început piesa acum câțiva ani, dar am revenit la ea după câteva luni pentru că voiam să o termin.
Scriind a doua strofă, mă jucam, încercam să găsesc inspirație în viața reală. Și chiar așa a fost. Eram într-o situație cu cineva, care s-a terminat foarte repede. Persoana respectivă era supărată pe mine pentru cât de brusc s-a încheiat totul. Atunci m-am întrebat: „E greșit că doi oameni se pot iubi intens maxim pentru două săptămâni și atât?” De ce să nu acceptăm că unele lucruri au o esență foarte puternică, dar apoi se disipă, dispar? Mi-am dat seama că, uneori, într-o singură seară, o persoană poate fi oricine îți dorești să fie. Puteți juca un rol fără să luați lucrurile prea în serios, pentru că, a doua zi, e posibil să nu vă mai întâlniți niciodată.
Am transformat această piesă și am adus-o în zona mitului cu Orfeu și Euridice. În timp ce cântam la liber, fără să scriu, fără să analizez prea mult, a apărut versul: „Doar că o privire m-a făcut semizeu.” În acel moment, am știut că pentru mine, eu sunt Orfeu. Eram atât de entuziasmat încât mi-am sunat toată familia și le-am spus că e cel mai bun vers pe care l-am scris vreodată. Îmi place când o piesă mă surprinde și pe mine ca artist. E ca și cum devin doar un canal prin care emoțiile prind viață. După ce am lansat-o, oamenii au rezonat cu versurile, iar asta a fost o confirmare uriașă pentru mine.
Când a venit momentul să numesc comunitatea mea, am întrebat în comentarii ce sugestii au. Nici măcar cu versul ăsta nu stiam încă cum să o numesc. Așa cum am mai spus, ador relația asta atât de apropiată cu cineva, cu comunitatea.
Cel mai apreciat comentariu a fost acesta cu „Orfeu” pentru că nu are cum să nu fie „Orfeu”. Așa am decis că așa trebuie să fie. Comunitatea mi-a dat numele.
„Orfeu” a fost prima piesă pe care am lansat-o în limba română, iar TikTok-ul a avut un rol esențial. M-a ajutat să construiesc tot conceptul de „Eu plec să-mi caut Euridice. Poate o voi găsi într-o zi.” Am avut posibilitatea de a crea entuziasm în rândul oamenilor. A fost momentul în care mi-am dat seama „ Chiar îmi place asta!”
Fiind student la teatru, unde studiem tragedia antică și mitologia greacă, mi-am spus: „De ce să nu fac un album întreg inspirat de mitologie?” Așa au apărut „Persefona” și „Prometeu”.
Ce e important pentru mine e că nu mă gândesc niciodată: „OK, acum despre ce zeu voi scrie?” Nu vreau să forțez nimic, pentru că asta mi-ar limita exprimarea autentică. Piesele vin din emoțiile prin care trec, iar mitologia greacă devine un mod prin care le pot transpune într-o poveste mai mare. Și așa a început totul.
Am început să scriu versuri și mi-am dat seama că mă apropii de o poveste adevărată. Dacă am iubit ceva la muzică, fie că a fost la artiști care au făcut muzică, acel ceva a fost capacitatea de a spune o poveste. Și nu doar prin versuri, ci prin natura melodiei în sine. Îmi place mult o poveste bună!
Toate piesele au apărut dintr-o nevoie de a transmite ceva. "Persefona" a fost momentul în care mi-am zis că nu se poate, trebuie să duc mai departe această poveste. Nu are neapărat o istorie complexă în spate. A fost mai degrabă o muză care a venit din senin, iar eu am fost doar un mijlocitor între ea și ceea ce a ieșit.
EU: Să știi că „Persefona” este preferata mea, din motive evidente! Voiam să menționez asta pentru că a fost melodia care m-a propulsat să îți scriu să fiu sinceră. Poți continua!
Vlad: Mă bucur mult să aud! Procesul creativ, pentru mine, nu e deloc forțat. Încerc să mă feresc de presiunea de a face ceva doar pentru că trebuie. Totul e un flux continuu. Dacă vine inspirația, o las să curgă. La "Persefona" am vrut să aduc un sunet mai pop unui gen foarte nișat. Asta a fost misiunea din spatele producției.
Cumva, am avut noroc doar de momente dramatice sau oarecum nefericite. Nu mă văd cântând despre soare și fericire, pur și simplu nu mi se potrivește. Inspirat de momentele grele, am scris întotdeauna. Când trec printr-o situație dificilă, mă trezesc scriind automat. E nevoia de a scoate afară tot ce simt. Scrii și plângi în același timp.
EU: Și eu de obicei când scriu, mă inspiră mai mult evenimentele nefericite. Scriu de durere, deci pot să relaționez cu tine!
Vlad: Întocmai! „Persefona” este un fel de apreciere a feminității, vorbește și despre niște stereotipuri cum ar fi acele tipare clasice de salvator și de sacrificiu în numele iubirii. Mă regăsesc adesea în ipostaza de a mă dărui complet și dramatic într-o relație, mă martirizez în numele dragostei cum ar veni, iar asta se reflectă în piesele mele. Îmi place să cânt vizual, să construiesc imagini puternice. În mintea mea, nimic nu putea fi mai vizual decât „Toată lumea arde și doar noi suntem aici.”
EU: Dacă vom continua să vorbim despre melodie, mă voi apuca să fredonez! Bănuiesc că albumul va fi pe aceeași direcție bănuiesc,nu? Îmi poți spune ceva despre când o să se lanseze? Ai menționat anterior că nu îți știi nici tu procesul.
Vlad: Legat de album, va păstra aceeași direcție. Nu pot spune exact când va fi lansat, dar am o idee vagă despre cum va arăta și cum se va numi. Mai mult decât un album bazat pe un anumit sunet, va fi despre o energie comună pe care o împărtășesc toți zeii mitologiei. Tragedia și mitologia este ceva foarte dramatic mă fascinează, iar acum simt că e timpul pentru niște zei care au niște povești mai puternice, mai intense. În direcția asta cred că voi merge mai departe.
EU: Îți urez succes cu treaba asta și eu zic că o să iasă ceva foarte mișto la final. Aș vrea să povestim despre performanțele live. Ai avut deja câteva concerte din ce știu, ai fost și la Cluj, dar din păcate nu am apucat să te văd. Cum este totuși atmosfera? Cum e să fi cu oamenii și să interacționezi cu publicul tău?
Vlad: Asta este o întrebare care îmi place foarte tare! M-am gândit deja la un răspuns pentru întrebarea asta. Din păcate, deoarece nu am construit suficent de mult material încât să pot să susțin un concert în care 80% din piesele mele să fie în română, nu am avut parte de foarte multe concerte. La Cluj, de exemplu, am avut doar "Orfeu", dar am cântat "Persefona" în premieră, cu o săptămână înainte de lansare.
În primul rând, pentru mine a fost un șoc pentru mine să văd câtă lume cânta versurile. Să simți publicul cântând cu tine este incredibil. Pe scenă, simt că am un alter ego, o altă persoană complet diferită, care devine una cu publicul. E un corp comun de energie cu publicul din fața mea. Trebuie să mă simt la fel de bine ca persoana din primul rând, dacă nu, mai bine.Simt responsabilitatea de a transmite mai departe acea energie. Nu pot doar să spun „Hai, faceți gălăgie” dacă eu nu ofer în schimb acea vibrație autentică.
Pentru mine, concertele sunt despre energie și despre cum putem să fim împreună ca și oameni, ca și comunitate. Oamenii sunt cel mai important element. Din nou, „Orfeu” nu ar fi existat dacă nu ar fi existat oamenii. Îmi place să mă gândesc la piese ca la niște coproducții cu publicul și la fel este și concertul. La final, nu e vorba doar despre muzică, ci despre a fi acolo, împreună, să ne simțim bine, iar cu oamenii din față aș împărții un milion de beri, pentru că până la urmă despre asta e vorba.
La finalul concertelor, mulți vin să facă poze, dar adevărul e că eu vreau să fac poze cu ei. Vreau să păstrez amintirea acestor momente. Sunt parte din mine, din muzica mea, din tot ce creez.Asta asta e de fapt premiza de la care am început să fac muzică. Eu fac muzică ca să pot să o ascult eu ca să-mi placă mie și dacă se mai găsesc încă 4 păgubași suntem 5 păgubași care ascultă în esență aceeași muzică. Dacă ar fi să mă gândesc așa, ar fi ca un fel de listening party pentru că și pentru mine este o plăcere să fiu acolo.
EU: Sunt foarte de acord cu tine! Acum o să vreau să mă întorc la partea de teatru. Am observat că ai făcut un clip video pentru piesa „Prometeu”. Îmi poți spune, te rog, cum îți place ție cel mai mult să le combini?
Vlad: În primul rând, cel mai clar se vede îm concert. Eu consum foarte mult concerte de la artiști mari, concerte vechi. Îmi place să văd cum se mișcă oamenii pe scenă, ce energie au, ce livrează ei pe scenă în momentul acela. Cumva de acolo mă inspir și nu neapărat muzical, ci fur de acolo meseria de a fi pe scenă și de a mă mișca într-un anumit mod. Aici intervine actoria. Eu am învățat toate elementele astea și încă le învăț la facultate și cumva îmi ofer libertatea de a explora cât mai mult pe scenă cu limbajul corporal cât mai mult. Nu pot sta pe scenă încremenit și să cânt frumos. Ai nevoie de toată energia asta și așa o îmbin eu cel mai bine. În videoclipurile muzicale este aproximativ același lucru. Adică nu doar muzica vorbește în cazul meu.
EU: Piesele le compui tu singur sau mai ai persoane care te ajută? Mi-ai povestit ceva la început, dar mi-ar plăcea să detaliezi puțin.
Vlad: Piesele le compun eu singur, nu mă ajută nimeni și nici nu aș putea să facă asta altcineva. Eu nu sunt capabil să scriu pentru alții și mă deranjează foarte tare când vine cineva să scrie pentru mine. Pur și simplu nu pot! Am o viziune foarte clară în care cântecul există de dinainte să mă așez la masă să îl scriu. Momentul propice este cel în care simt să îl scot afară, iar dacă vine altcineva cu un alt imput și cu o altă energie, iar într-un final energia va fi aliterată. Îmi doresc în continuare să scriu singur și să vin mereu cu o viziune proprie.
EU: Mi-ai zis de piese, cam în ce direcție ai vrea să meargă proiectul tău, dar sunt foarte curioasă. Ai vrea să faci câteva colaborări?
Vlad: Da,absolut! Mă gândesc la niște colaborări cu câteva artiste în prezent și sper să se materializeze. s-ar putea să existe o poveste, în loc de numele unei singure zeități, să fie două.
EU: Ce drăguț! Abia aștept să văd ce o să se întâmple! Următoare întrebare a pornit de la o curiozitate mai mult personală, iar aceea ar fi: ai vreo Persefona în viața ta care te inspiră? Să fie oare piesele astea în exclusivitate despre aceasta? Sau sunt persoane diferite cărora le-ai dedicat aceste piese?
Vlad: Este un mix. Fiecare piesă, în afară de „Prometeu” poate. Un vres poate fi despre cineva, alt vers despre altcineva. Eu am descoperit că atunci când cunoști o persoană nouă tinzi să o transformi într-o zeitate , pentru că tu proiectezi asupra persoanei respective fanteziile tale, ceea ce simți. Dar noi nu suntem de fapt niște proiecții, deși eu fac asta adesea. Consider că orice om ajunge să fie o muză care să mă inspire pe mai departe. Pentru că îmi place să-mi ofer toată dragostea, am șansa să descopăr și niște experiențe care mă inspiră pe mai departe.
EU: Apreciez răspunsul tău, este foarte frumos! Și că tot veni vorba de inspirație, sunt curioasă care sunt artiștii care te-au propulsat cel mai mult să faci muzică? Să creezi, să compui?
Vlad: Când am început să scriu în română eu nu găseam melodii cu care să rezonez prea tare, nu am reușit niciodată să mă conectez niciodată cu limbajul folosit în melodii deoarece mi se părea un limbaj greoi. Îmi era foarte greu să prind versurile așa că mi-am zis că vreau să fac ceva astfel încât să stiu că așa aș vrea să sune o piesă pe care o aud în limba română. Pe cine am studiat cumva, a fost Bob Dylan. Modul în care cântă, simplitatea cuvintelor lui și emoțiile pe care acesta le transmite, spun mult mai multe decât o metaforă pompoasă și hiperstilizată. Îmi place foarte mult să scriu și poezii, dar aș prefera ca acelea să rămână poezii. Pentru mine Bob Dylan este clar un reper. Acum îmi place foarte mult Doechii. Are o energie foarte bună și asta caut să văd personal într-un artist. Energia transmisă. Bineînțeles, trupele care m-au format și, oricât de clișeic ar părea, nu pot să nu le menționez sunt: Muse, Radiohead și Nirvana. Reprezintă un sunet foarte relevant pentru mine. Nu în ultimul rând, sunt impresionat de Tyler The Creator pentru modul în care își expune actul artistic. Nu vorbim strict despre muzică, deoarece consider că un artist este mereu mai mult de atât.
EU: Din păcate am ajuns și la ultima întrebare. Ce vrei să le transmiți oamenilor care vor citi acest articol?
Vlad: Ascultătorii au o putere mai mare decât își pot imagina – ei pot fi mult mai aproape de artist decât cred. Prin asta vreau să spun că ei sunt cei care dau tonul, cei care pot ridica sau lăsa în umbră o întreagă generație. Întotdeauna am simțit că oamenii și comunitatea sunt esența acestui drum, iar artistul trebuie să-și iubească comunitatea la fel de profund cum comunitatea își iubește artistul.
EU: Ce drăguț! Mersii!!
Vlad: Și eu mulțumesc!
Cam asta a fost, dragii mei!!! El a fost Vlad Corb, un tânăr ambițios cu vise mărețe ce poate ușor da clasă artiștilor de la radio. Eu vă las cu o melodie mai jos și nu uitați ca de fiecare data: Consumați artă în toate formele ei! Vă mulțumesc!
